Premise si dimensiuni definitorii

Desi putem vorbi despre anumite orientari/directii specifice ale arhitecturii secolului 20, pentru cazul in speta al Romaniei, a izola in totalitate arhitectura acestui secol de cea a secolului 19 ar insemna a o lipsi de dimensiunile ei definitorii si a o reduce la o simpla arhitectura de ecou indepartat. Tocmai aceasta legatura foarte organica dintre dezvoltarea arhitecturala a celor doua secole este cea care le confera semnificatiile specifice, legate de rapiditatea procesului de modernizare a intregii societati romanesti. De aceea, pentru intelegerea dezvoltarii arhitecturale contemporane, este necesara o scurta incursiune in perioada de debut a acestei modernizari.

Patrunderea ideilor Luminismului (sfirsitul sec. 18), revolutia lui Tudor (1821), pacea de la Adrianopol (1829) au marcat inceputul epocii moderne, perceputa de contemporani ca o "renastere". Modernizarea generala a societatii romanesti, purtind semnele specifice ale trecerii rapide de la vechea ordine agrara la noua ordine capitalista si ale deschiderii din ce in ce mai largi catre civilizatia occidentala, s-a reflectat in arhitectura, unul dintre instrumentele culturale ale acestei modernizari, printr-o reorientare catre asimilarea rapida si programatica a valorilor arhitecturale europene. Desi exista semne anterioare, se poate considera ca evolutia moderna a arhitecturii romanesti incepe odata cu Regulamentele Organice (1832), pentru ca, dupa Revolutia de la 1848, Unirea din 1859, instaurarea monarhiei constitutionale (1866) si cistigarea independentei (1877), sa se desfasoare intr-un ritm foarte accelerat, arzind etapele firesti de evolutie si cautind sa asimileze si aplice orientarile arhitectural-urbanistice europene in vederea unei constient urmarite sincronizari. In consecinta, atit nou nascutul discurs teoretic cit si practica au fost marcate de o neobisnuit de activa suprapunere de tendinte stilistice. Acest sincretism de tendinte, care devine una dintre dimensiunile esentiale ale modernitatii arhitectura romanesti, a fost facut posibil si intretinut nu numai de aceasta absorbtie rapida, ci si de volumul mare de constructii care s-au realizat in aceasta perioada, avind in vedere faptul ca orasele romanesti moderne se constituie tot atunci.

O a doua dimensiune esentiala a dezvoltarii moderne a arhitecturii romanesti, devenita explicita abia catre sfirsitul sec. 19, se refera la fondul cultural pe care s-a grefat aceasta evolutie, si rezida in fractura culturala dintre occidentalizare/modernizare (asimilarea noilor valori produse de civilizatia industriala vest-europeana) si autohtonism/traditionalism (pastrarea vechilor valori ale ordinii agrare si ale sud-estului ortodox).

Transformarile politice, economice si sociale declansate dupa 1821, si accelerate dupa Unirea din 1859, la care se adauga vointa de sincronizare culturala, s-au tradus in activitatea constructiva prin citeva aspecte esentiale: 1) aparitia de noi tipuri de cladiri/programe de arhitectura (imobile de locuinte plurifamiliale, gari, cladiri administrative, pentru invatamint, de spectacol, industriale, comerciale, hoteluri, etc.), 2) importul si asimilarea noilor materiale si tehnologii de constructie (metalul si betonul armat, aplicate la inceput la constructii de geniu civil si industriale, apoi la toate tipurile de constructii si avind ca finalitate formarea unor serioase antreprize moderne de constructii) si 3) necesitatea exprimarii prin arhitectura a noului etos modernizator. La acestea se adauga dezvoltarea fara precedent a oraselor, constind atit in modernizarea celor existente (prin inlocuirea fondului construit de proasta calitate, limitarea extinderii necontrolate a suprafetei, adaptarea structurilor stradale la noile functiuni si ierarhizarea lor, densificarea tesutului construit, cresterea nivelului de inaltime in mod special in centru, zonificarea functionala, construirea si punerea in evidenta a cladirilor reprezentative, crearea unui nou tip de reprezentativitate urbana, etc.), in restructurarea radicala a altora (Giurgiu, Braila), cit si in edificarea de noi orase pe plan prestabilit (Turnu Severin, Turnu Magurele, etc). Odata cu Regulamentele Organice se instituie si se perfectioneaza formele si instrumentele de control urban care vor administra modernizarea urbana. Ele atesta oficial (prin regulamente si legi urbanistice, planuri directoare, etc.) cristalizarea treptata si evolutia unei vointe constructive si a unei gindiri urbanistice din ce in ce mai clar orientate functional si formal. Bucurestiul, cu semnificatia de capitala a noului stat national (1859), a devenit si a ramas pentru multa vreme nu numai principalul teatru al operatiunilor urbane moderne, ci si cel mai important focar de iradiere culturala si arhitecturala din tara.

Din punct de vedere stilistic, perioada de pina la primul razboi mondial este caracterizata prin preluarea aproape concomitenta a mai multor modele stilistice europene (cu diferitele lor varietati locale, in functie de locul de inspiratie), de la clasicism la eclectism si ecouri ale Artei 1900, ale caror contradictii originare se pierd si se rezolva prin semnificatia unica pe care o capata pe plan local: toate reprezinta in anumite masuri sincronizarea cu Europa. Acestor importuri li s-au adaugat, incepind cu ultimul deceniu al secolului al 19-lea, cautarile unui stil national, cunoscute sub numele generic si relativ impropriu de neoromanesc. Desi rezultat din dorinta de redefinire identitara, deci in contradictie cu importul stilistic, neoromanescul reprezinta in arhitectura romaneasca echivalentul cautarilor formale cu aceeasi semnificatie care se manifesta in toata Europa acelui moment, deci un prim semn al unei reale sincronizari. Dupa primul razboi mondial, cautarile unui stil national si-au gasit un adversar deosebit de puternic in noul import arhitectural din deceniul al 3-lea, modernismul, ceea ce reprezinta, in sine, un alt semn al doritei sincronizari cu Europa. Arhitectura perioadei interbelice s-a aflat, atit ideologic cit si formal, sub semnul acestui conflict, care se va ascuti puternic in anii premergatori celui de al doilea razboi mondial. Fata de aceasta schema de evolutie, contextul cultural specific al fiecareia dintre cele trei regiuni istorice aduce nuante: de exemplu, influenta clasicista este in Moldova mai timpurie, mai puternica si mai persistenta; pe teritoriul Tarii Romaneasti, absorbtia curentelor europene este dominata la sfirsitul sec. 19 de filiera franceza; in Transilvania, pe un fond urban mai inchegat si cu o mai inradacinata traditie central europeana, dezvoltarea stilistica de pina la primul razboi mondial este mai organica si urmareste indeaproape arhitectura Vienei imperiale. In privinta arhitectilor, acestia au fost la inceput straini (din foarte diverse parti ale Europei), apoi incep sa se afirme si arhitecti romani, diplomati in stainatate (mai ales ai renumitei Ecole des Beaux Arts din Paris) si, dupa 1892 (Societatea Arhitectilor Romani fondeaza Scoala de Arhitectura din Bucuresti, care dupa doi ani devine institutie de stat), in Romania. Se poate spune ca perioada moderna este si perioada consolidarii breslei arhitectilor romani si a sistemului de productie de arhitectura. Pe acest fond, dupa Unirea din 1918, dezvoltarea arhitecturala din cele trei regiuni devine intrucitva mai unitara. Aceasta schema evolutiva va fi intrerupta de cel de al doilea razboi mondial.