Arhitectura eclectica

Fara sa fie strain de spiritul romantic, eclectismul, in special in formele sale caracteristice academismului de scoala franceza (academismul Beaux-Arts-ist), reprezinta un moment de sine statator si marcant in evolutia arhitectura romanesti si a oraselor, mai ales in vechiul regat. Bazat pe tendinta sistematica de a aduna in mod constient elemente rezultate in urma analizei diverselor arhitecturi, pe care le recompune dupa principii istorice coerente, moduri tipologice caracteristice destinatiei cladirii sau dupa asocieri bizare si stimulatoare, in ultimii cincisprezece ani ai sec. 19, eclectismul s-a bucurat de un mare prestigiu. Daca, in importurile formale anterioare se poate depista o anumita nesiguranta, desigur in legatura cu preluarea lor de la surse intermediare (uneori deja transformate) si cu imaturitatea sistemului local de productie de arhitectura, arhitectura eclectica a fost de la inceput puternica si matura, preluata cu profesionalism si direct de la sursa. Cum perioada de maxima forta a arhitecturii eclectice a coincis cu un moment de virf al constructiei societatii romanesti moderne, se poate spune ca aproape intreaga structura institutionala a noului stat este eclectica.

Cele mai multe si mai importante cladiri publice eclectice s-au construit in Bucuresti, ocupind locuri cheie in noua conceptie urbanistica a orasului, in legatura cu taierea marilor bulevarde E-V si N-S si cu modernizarea Caii Victoria. Ele au fost proiectate initial de arhitecti francezi, mai tirziu de arhitecti romani, majoritatea cu studii la Ecole des Beaux-Arts, ceea ce mentine continuitatea si unitatea stilului. In plus, constructia eclectica in sine este suficient de flexibila incit sa poata ingloba fara perturbari interpretari diverse. Semnificative pentru arhitectura eclectica sint o serie de cladiri publice, cum ar fi: partea veche a Bancii Nationale (1883-1885, arh. Cassien Bernard, Albert Galleron si sculptorul Ioan Georgescu), cladirea Ateneului Roman (1886-1888, arh. Albert Galleron) si galeria de arta de pe latura sa posterioara (arh. Leonida Negrescu) Scoala de Poduri si Sosele (dupa 1880, arh. Lecomte de Nouy, Cassien Bernard), Palatul de Justitie (1890-1895, arh. A. Ballu, la interioarele caruia lucreaza si Ion Mincu), Ministerul Agriculturii (1896, arh. Louis Blanc), Institutul de Medicina si Farmacie (1900-1902, arh. Louis Blanc), Casa de Depuneri si Economii (1896-1900, arh. Paul Gottereau), Palatul Postelor (1900, arh. Alex. Savulescu), Bursa de efecte (1910, arh. St. Burcus), Camera Deputatilor si Cercul militar (inceputul sec. 20, arh. Dimitrie Maimarolu), Fundatiile Regale (terminat in 1914, arh. Paul Gottereau), etc., din Bucuresti, Palatul de Justitie din Craiova (,arh. Ion N. Socolescu), Teatrul National din Iasi (1896, arh. Fellner si Helmer), etc., precum si multe resedinte, majoritatea luxuoase: casa Asan si palatul Cantacuzino (ambele arh. I.D. Berindei), casa Monteoru si casa Vernescu (ambele arh. Ion Mincu), etc., din Bucuresti, palatul Dinu Mihail (arh. Paul Gottereau) din Craiova, etc. In plus, eclectismul arhitectural avind, din formare, relatii organice cu eclectismul tehnic al sec. 19, tot de factura eclectica sint si multe "constructii ingineresti", cum ar fi halele alimentare (hala Unirii - 1865-1870 si hala Traian, arh. Giulio Magni - 1896, ambele in Bucuresti, halele din Ploiesti, arh. Toma T. Socolescu) si garile din diverse orase (partea veche a garii de Nord, din Bucurestu, gara din Burdujeni/Suceava, gara Ploiesti Sud, etc.), a caror constructie in numar mare a fost impusa de dezvoltarea economica a tarii. Eclectismul transilvan al aceleiasi perioade a fost de o factura diferita, mai inrudit cu barocul central european. Teatrele nationale din Cluj si Oradea (arh. Fellner si Helmer), Universitatea din Cluj (1872,), Palatul Culturii din Cluj, primaria din Oradea (1899-904, arh. Kolmar Rimanoczy) si cea din Arad (1913, arh. Ludovic Szantary) sint exemple semnificative.