Resincronizarea si oficializarea modernismului

Perioada de deschidere si relativa re-sincronizare a inceput odata cu relaxarea politica produsa dupa moartea lui Stalin, cind forurile de partid au acceptat revenirea la limbajul modernist, probabil si ca semn al desprinderii de Moscova. In cadrul acestei schimbari trebuie mentionat rolul convingator si abil jucat de tinarul arhitect Cezar Lazarescu, care, devenit apoi arhitect oficial al lui Gh. Gheorghiu-Dej, a preluat sefia unor proiecte importante (sistematizarea litoralului Marii Negre - inceputa in 1956, aeroportul international Otopeni, primarii si hoteluri in diferite orase, etc.), in cadrul carora a dat ocazia sa se afirme multor arhitecti mai tineri de valoare (Dinu Gheorghiu, Gabriel Cristea, Anca Borgovan, etc.).

Dovada ca arhitectura moderna a devenit "arhitectura oficiala", sta faptul ca vilele nomenclaturii, care s-au construit in cartierul rezidential de nord din Bucuresti sau pe malul marii (Eforie, Mangalia, etc.), au fost proiectate dupa toate principiile acestei arhitecturi. Construite fara mari constringeri materiale, unele dintre ele reprezinta inca interesante realizari (micile imobile plurifamiliale de pe soseaua Kiseleff, Bucuresti, arh. T. Niga, L. Garcia, I. Serban - 1956-1959). Acceptarea oficiala a arhitecturii moderne a redeschis pentru o vreme calea unei evolutii cvasinormale a arhitecturii romanesti, ceea ce, in conditiile unei treptate liberalizari, a dus chiar la conturarea, in jurul anului 1970, a unor directii de cautari originale.

Pina prin primii ani ai deceniului 8, s-au facut investitii deosebit de importante, multidirectionate si motivate: s-a construit un numar foarte mare de locuinte, constructii administrative (prefecturi, primarii, centre de militie, etc.), comerciale (mai ales magazine universale), cladiri pentru invatamint (gradinite, scoli, licee, facultati), de cultura (case de cultura, cinematografe, teatre), sanatate (mai ales spitale si sanatorii), sport, turism, transport, birouri si constructii industriale, toate menite sa raspunda atit cresterii demografice, politicii de industrializare si realelor lipsuri cantitative si calitative ale fondul locativ si dotarilor urbane, cit si dorintei propagandistice de a exprima superioritatea noii societati fata de cea antebelica. Dar, ceea ce a caracterizat aceasta perioada, a fost faptul ca, inafara inevitabilului control politic, a existat loc si pentru gindirea profesionala, ceea ce a facut ca aceste investitii (fara precedent in epocile anterioare) sa fie realmente eficiente (in orice caz din punct de vedere cantitativ). Nu e mai putin adevarat ca multe dintre aceste investitii gasindu-se sub semnul numarului mare, ele au facut obiectul proiectarii tipizate pe scara foarte larga (locuintele, scolile, spitalele, unele cladiri industriale si, in general, dotarile de mica anvergura de alte tipuri: hoteluri, crese, gradinite, camine culturale, etc), ceea ce a dus la o excesiva lipsa de diversitate si de adecvare la sit. Cel putin la fel de discutabil este si modul in care s-a intervenit in zonele centrale ale unor orase, mai ales extracarpatice, in care fondul vechi a fost inlocuit (total su partial) cu ansambluri moderne.

E greu de decis cit din aceste avataruri ale modernismului romanesc (obsesiva omogenizare si pierderea specificului unor orase sau zone) s-a datorat unei deliberari mai subtile a politicului sau numai dogmatismului acestuia si cit gindirii reductive a arhitectilor si tarelor generale ale gindirii moderne. In general, se poate afirma ca in aceasta perioada, puterea nu a avut ingerinte excesive in chestiunea formala, ceea ce a permis arhitectilor romani sa urmareasca evolutia arhitecturii in lume. In acest sens un rol important l-a jucat si scoala de arhitectura (Institutul de Arhitectura "Ion Mincu", Bucuresti). Conservatoare in toata perioada interbelica, marcata dur de momentul stalinist, ea a reusit sa isi schimbe orientarea: exponentii de virf ai generatiei tinere de moderni, profesionisti cu mare deschidere culturala (A. Damian, rector mai multe legislatii, M. Alifanti, O. Doicescu, H. Maicu, Gr. Ionescu, M. Caffe, T. Ricci, T. Niga, etc.), devin profesori, iar in anii '60-'70 invatamintul incepe sa asimileze tendintele cele mai deschise ale momentului (proces care se va inchide in perioada urmatoare). Tot in aceasta perioada au inceput sa se consolideze si prestigioase echipe de concursuri de arhitectura (Dinu Gheorghiu, Gabi Cristea si Const. Savescu, George Filipeanu si Strulovici, Anton si Margareta Dimboianu, Victor Ivanes, Toma Olteanu si Const. Dobre, etc.), Uniunea Arhitectilor (continuatoarea post-belica a Societatii Arhitectilor) promovind o sustinuta activitate in acest sens.

Desi relativ standard (mai putin original decit cel din perioada imediat urmatoare razboiului), modernismul sfirsitului deceniului 6 si al deceniului 7 a fost destul de divers si practicat cu onestitate si profesionalism: majoritatea constructiilor adopta un modernism de factura "stil international" (constructiile de la Eforie, Mamaia, si alte statiuni de pe litoral, printre care se remarca restaurantul Perla de la Eforie, arh. C. Lazarescu, L.Popovici, A. Solari-Grimberg - 1959; majoritatea constructiilor spitalicesti, constructiile de locuit, si nu in ultimul rind, multe constructii remarcabile de fabrici si unitati de productie), sau cauta o expresivitate de factura structurala (Circul de Stat din Bucuresti, arh. N. Porumbescu, C. Rulea - 1960, garile din Constanta si Brasov, arh. Teonic Savulescu si Florin Ionescu si cea din Predeal (arh. Ilie Radulescu, Irina Rosetti - 1969, constructii industriale, etc.), dar se intilnesc si exemplificari ale unui modernism de factura fascista (Palatul Radiodifuziunii, Bucuresti, arh. Tiberiu Ricci, Leon Garcia, Mihai Ricci - 1960) si ale unor formule solemn-decorativiste (Sala Palatului, arh. Horia Maicu, T. Ricci, Ignace Serban - 1960), etc.