Modernismul liric si avatarurile modernismului

Spre sfirsitul deceniului 7, se poate vorbi de conturarea a trei directii mai importante de evolutie arhitecturala.

Linia "stilului international" si a expresivitatii structurale a persistat mai ales la constructiile hoteliere (extinderea hotelului ARO, Brasov, arh. Iancu Radacina - 1963, hotelul Nord, Bucuresti, arh. Eugen Arvanitache - 1965, statiunea Aurora, arh. Dinu Gheorghiu - 1974, statiunea Jupiter, arh. Serban Manolescu, etc. ) si spitalicesti (spitalul din orasul Onesti, arh. Em. Machedon, Alice Lepadatu, Silvia Granet - 1965; spitalele din Suceava, arh. Mihai Enescu, C. Cherea, M.Bunescu, A. Muresan - 1965 si Baia Mare, arh. Mihai Enescu, C. Cherea, Silvia Granet; Institutul de inframicrobiologie, Bucuresti, arh. Margareta Dimboianu, Alex. Serbescu; etc.), dar si pe alte programe (Teatrul de vara la Mamaia, arh. A. Gringerg, Mina Laurian - 1962; Pavilionul de expozitie al economiei nationale, arh. Ascanio Damian, Mircea Enescu - 1964; Liceul de muzica din Timisoara, arh. Fackelman - 1965; aeroportul international Otopeni, arh. Cezar Lazarescu, Gabriel Cristea, St. Steblea - 1970, etc.). Cea de a doua linie evolutiva, cea care a incearcat sa inglobeze experienta formala brutalista, s-a dezvoltat pe doua cai. Una, mai singulara, care a promovat, dupa o formula relativ analoga cu cea a brutalistilor japonezi, o expresie arhitecturala mai indrazneata si cu o anume originalitate locala, il are ca reprezentant de seama pe Nicolae Porumbescu (remarcabile ramin casa de cultura din Suceava, si primaria din Botosani, proiectate la sfirsitul anilor '60, si, in mai mica masura, primaria din Satu-Mare, proiectata ceva mai tirziu, cu o excesiva pretentie monumentala), dar tot aici s-ar putea incadra si cladirea Teatrului national din Bucuresti (arh. Horia Maicu, Romeo Belea, Radu Tanasoiu - 1967-1970). Cealalta cale, mai frecventa, a incercat mai degraba o altoire a unor elemente de factura brutalista pe o arhitectura apartinind primei linii evolutive, si numara atit realizari de tinuta (extinderea Academiei Comerciale din Bucuresti, arh. Cleopatra Alifanti - 1967-1970; Casa de cultura din Tirgoviste, arh. N. Vladescu; Primaria din Turnu Severin, arh. Ascanio Damian; Academia Stefan Gheorghiu, Bucuresti, arh. C. Rulea - 1975; etc), cit si multe constructii cu o arhitectura uscata si/sau greoaie (primaria din Pitesti, arh. Cezar Lazarescu - 1970, multe case de cultura in diferite orase, etc.).

Cea de a treia directie nu merge pe linia unor preluari formale, ci dezvolta selectiv o sinteza a experientelor anterioare intr-o arhitectura mai organica, mai originala si mai bogata prin semnificatiile care o leaga de situl specific. Exponentul de virf al acesteia este Mircea Alifanti (prin proiectele prefecturii din Baia Mare - 1970 si a hotelului si primariei din noul centru din Bistrita - 1972), unul dintre foarte putinii arhitecti romani pentru care expresivitatea arhitecturii rezulta si din pretiozitatea alcatuirii si construirii detaliului. Dar tot aici trebuie incluse si alte realizari precum hotelurile Alpin (arh. Iancu Radacina - 1969) si Ciucas din Poiana Brasov, teatrul din Craiova (arh. Alex. Iotzu - 1974), teatrul din Tirgu Mures (arh. Const. Savescu - 1974), Institutul Politehnic din Bucuresti (arh. Octav Doicescu, Nicolae Perianu, Costin Pastia, Stefan Lungu, Paraschiva Iubu, Carol Hacker, Petre Svoboda, etc. - 1962-1972).

Multe dintre realizarile unicat ale acestei perioade pot sta decent alaturi de productia medie de arhitectura din lume, dar, in general, unul dintre viciile de fond ale productiei medii si de masa a fost executia neingrijita si cu materiale de slaba calitate, ceea ce s-a rasfrint in comportarea proasta in timp a cladirilor. Spre sfirsitul perioadei se poate usor constata o saracire generala a limbajului formal, pentru care cladirea Televiziunii romane (arh. T. Ricci - 1973) si Sala Polivalenta (arh. Cezar Lazarescu - 1976) din Bucuresti, doua investitii importante la scara nationala, dar deosebit de uscate ca arhitectura, ramin emblematice. O alta dimensiune problematica a arhitecturii acestei perioade se refera la constructia de locuinte, care a ocupat o proportie insemnata din investitie si, mai ales, din volumul de lucrari urbane.

Acceptarea oficiala a arhitecturii moderne a constituit unul dintre factorii care au dus la abandonarea abordarii mai moderate a chestiunii si au impins gindirea locuintei urbane pe o unica directie, care a rezolvat (incontestabil) dificila problema cantitativa, dar s-a dovedit a fi excesiva si daunatoare pentru evolutia si viata urbana: exceptind cele citeva incercari punctuale de fuziune intre locuinta plurifamiliala de joasa si medie inaltime cu tesutul urban traditional (cartierul Floreasca - 1949-1958, Catelu - 1959 din Bucuresti), dupa 1961 s-a trecut aproape in exclusivitate la constructia de locuinte plurifamiliale, majoritatea de inaltime mare, in mare parte tipizate, dispuse in marile ansambluri din zonele marginale libere sau slab construite ale oraselor (Drumul Taberei, Balta Alba, Cringasi, Berceni, etc., in Bucuresti, Sf. Ion la Suceava, Tiglina la Galati, Gheorgieni, Grogorescu si Manastur, la Cluj, continuarea cartierului Steagu Rosu la Brasov, etc.). Impreuna cu blocurile inalte de locuinte tipizate cu care s-au reconstruit marile artere urbane de circulatie (de exemplu, in Bucuresti, Calea Grivitei, bd. Dimitrie Cantemir si Inelul 2: bd. Ilie Pintilie, Stefan cel Mare, Mihai Bravu, etc.), marile ansambluri au saracit imaginea oraselor romanesti, reducindu-le caracterele distinctive si omogenizindu-le periferiile. In plus, marile ansambluri de locuit, cu blocuri foarte putin variate, implantate intr-un spatiu verde "explodat" (conform principiilor compozitionale ale urbanismului liber), lipsite de o parte din dotarile care ar fi trebuit sa le insoteasca, sint departe de a fi "cartierele-parcuri" dorite; ele au ramas simple "cartiere-dormitor", prezentind o realitate problematica, in mare parte prost intretinuta si a carei reala integrare in viata orasului este greu rezolvabila.

Constructia pe scara larga a acestui tip de locuinte si zone de locuit a fost, inca de la inceput, in defazaj cu mersul gindirii europene, care, dupa aplicarea masiva de imediat dupa razboi, incepuse deja sa ridice grave semne de intrebare. De aceea, daca in multe priviinte arhitectura romaneasca a acestei perioade a incercat, si uneori a reusit, sa tina pasul cu evolutia arhitecturii in lume, in domeniul locuintei urbane nu a existat nici un semn al asumarii de catre arhitectii romani a momentului de inflexiune de la sfirsitul deceniului 6 si inceputul deceniului 7 din gindirea arhitecturala occidentala.

Abia pe la jumatatea deceniului 8 au aparut astfel de noi puncte de vedere, consemnate si in actele oficiale sub formula de "trecere de la faza predominant cantitativa la cea calitativa" a constructiei de locuinte. Dar aceasta s-a dovedit a fi o reactie prea tirzie, pentru ca ultimele doua decenii de dictatura national-comunista au facut sa creasca presiunea politica asupra productiei de arhitectura.