Arhitectura dictaturii ceausiste

Pe masura ce vointa lui Nicolae Ceausescu de a da o expresie formala regimului sau a devenit explicita, un noian de directive arbitrare si contradictorii (de la documente oficiale ca Legea strazilor - 1971, Legea investitiilor si Legea sistematizarii, pina la cotidienele tracasari birocratice) nu au avut alta logica decit aceea de a traduce ideile primitive ale dictatorului, interzicind practic orice manifestare de profesionalism.

Distrugerile de dupa cutremurul din 1977 au oferit un pretext in plus pentru instaurarea controlului total al arhitecturii, care a intrat intr-un inevitabil declin, declin accentuat si de inchiderea canalelor de informare; la fel si invatamintul de arhitectura. Declinul se manifesta treptat: limbajul devine tot mai uscat si isi pierde orice referinta culturala, elemente cu aparenta brutalista se executa in tencuiala pe fatadele cladirilor, un decorativism saracacios inlocuieste cautarile reale, gasirea specificului national constituie noua misiune care li se transmite arhitectilor, care sint din ce in ce mai izolati de problematica arhitecturii contemporane europene. Ilustrarea cea mai elocventa se gaseste in majoritatea blocurilor sau altor constructii (cum ar fi hotelul Bucuresti din capitala arh. P. Cosmatu - 1980), proiectate pentru a inlocui imobilele interbelice cazute la cutremur si de a caror valoare sint departe. Pentru prima oara dupa mai bine de un secol, Bucurestiul nu mai este focarul de raspindire a ideilor novatoare, care, mult rarefiate, se aglutineaza prin alte centre culturale, cum ar fi Timisoara.

Dimensiunile declinului trebuie cautate in mai multe directii: imixtiunea in domeniul stilistic (impunerea unui decorativism megaloman in cautarea unui monumentalism primitiv), noul urbanim (nerespectarea fara motiv rational a planurilor directoare ale oraselor; anularea investitiilor social-culturale; elaborarea de pietele centrale-tip; in constructia de locuinte: obligativitatea folosirii invechitelor panouri prefabricate grele, reducerea tipurilor, introducerea unor standarde arbitrare, indesirea blocurilor in cartierele deja construite, etc.); stergerea trecutului (demolarea unui mare numar de monumente istorice in paralel cu desfiintarea structurii institutionale de protectie a lor; distrugerea satelor; schimbarea fatadelor unor monumente cum ar fi Teatrul national din Bucuresti; etc.), "marile lucrari" (regularizarea cursului Dimbovitei, care i-a distrus potentialul si a saracit orasul; metroul bucurestean, a carui arhitectura este marcata de gusturile oficiale si a carui executie fortata si-a spus cuvintul asupra calitatii si noul centru civic al Bucurestiului, cu Casa Poporului si axul Victoria Socialismului, care au afectat ireversibil 480 ha din zona veche.

In acest context, realizari ca restaurarea pietii Unirii din Timisoara (arh. Serban Sturdza), Casa stiintei si tehnicii de la Rimnicu Vilcea (1974-1982, arh. Stefan Lungu, Petre Ciuta), Casa stiintei si tehnicii de la Slatina (1971-1986, arh. Dorin Stefan, Em. Barbu Popescu,), sau Postavaria romana/Bucuresti (1986, arh. Zoltan Takacz), care se pot inscrie in spiritul arhitecturii europene, constituie exceptii remarcabile.